SOLUŢIA REALĂ: UN MINISTER AL SITUAŢIILOR DE URGENŢĂ

În ultimele zile, televiziunile de ştiri, cu precădere, dar şi diverşi jurnalişti, comentatori sau reporteri de teren, au utilizat în comunicare o serie de definiţii, denumiri şi termeni referitor la situaţiile de urgenţă şi excepţionale ce nu au nici o legătură cu realitatea. DE 48 de ore se difuzează o dezbatere extrem de aprinsă referitoare la emiterea Codului roşu şi la instituirea Stării de Urgenţă. Grupul pentru Securitate şi DEmocraţie (GSD), preocupat de promovarea culturii de securitate şi a formării profesionale continue a jurnaliştilor specializaţi în situaţii excepţionale, şi consecvent în reformarea reală a Ministerului Administraţiei şi Internelor şi a înfiinţării unui Minister (sau agenţie naţională) pentru Situaţii Excepţionale consideră că utilizarea unor termeni specifici fără acoperire în realitate poate induce o ster de panică gratuită în rîndul opiniei publice. GSD consideră că formarea unui CORP NAŢIONAL de reporteri pentru situaţii excepţionale, care să cunoască îndeamănunt termenologia utilizată de structurile de salvare şi de legislaţie, se impune fără tăgadă. De asemenea, simplificarea legislaţiei referitoare la situaţiile de urgenţă şi înfiinţarea unui Minister al Situaţiilor de Urgenţă (sau Excepţionale) ar introduce consecvenţa şi coerenţa în acţiunile de prevenire, intervenţie de salvare şi acţiuni post-dezastru. Preluarea conducerii operaţiunilor de management al situaţiilor de urgenţă de către comandantul ISU şi, de exemplu, rechiziţionarea utilajelor necesare efectuării acţiunilor de dezăpezire, ar înlocui cu succes acţiunile neuniforme ale primarilor ale căror localităţi sînt lovite de dezastru la un moment dat. În astfel de situaţii, nu este "political corectness" să dai vina, de la nivel central, pe incompetenţa autorităţilor locale, care nu s-au preocupat suficient, care nu au verificat existenţa utilajelor prinse în planurile de intervenţie etc.

Deocamdată, Ministrul de Interne coordonează şi răspunde de întreaga activitate, deci tot personalul şi mijloacele folosite se subordonează şi ministerului. Filozofic vorbind, Ministerul de Interne (ca şi Ministerul Apărării) este un minister de forţă care are ca principal obiectiv managementul violenţei în interiorul ţării. Salvatorii din cadrul Inspectoratelor pentru Situaţii de Urgenţă au ca principală misiune SALVAREA VIEŢILOR ŞI BUNURILOR MATERIALE ale concetăţenilor lor. Cele două concepte sînt contondente, deci, nu pot face casă bună. Despărţindu-le, în două ministere separate, Ministerul pentru Situaţii de Urgenţă ar avea ca SINGURĂ MISIUNE salvarea vieţii şi bunurilor, iar ca mijloace, posibilitatea instruirii tinerilor care, conform legii, nu mai sînt obligaţi să efectueze stagiul militar obligatoriu, pentru intervenţia în situaţii de urgenţă - şi mobilizarea acestora în situaţii limită! - , posibilitatea achiziţionării de echipament (preşedintele Traian Băsescu, recunoştea, în discursul său din 13 februarie 2012 că "în acest moment, România NU este pregătită să facă faţă unor astfel de situaţii"), coordonarea comună a Salvamontului şi Salvamarilor etc. Deocamdată, situaţiile de urgenţă sînt gestionate în baza Sistemului Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţă (SNMSU), care ar putea constitui cadrul legislativ de înfiinţare al unui Minister al Situaţiilor de Urgenţă (sau Agenţie!).

Am spus deocamdată, pentru că dacă se declara "Starea de Urgenţă", situaţia se schimba, iar la comandă ar fi trecut Armata. Ca să ne lămurim mai bine, să vedem ce spun actualele legi în vigoare despre declararea Stării de Urgenţă:

Legea 45/1994, Legea Apărării Naţionale

ART. 22
La proclamarea stării de asediu sau de urgenţă, la declararea mobilizării ori a stării de război pot fi rechiziţionate bunuri aparţinînd agenţilor economici, instituţiilor publice, celorlalte persoane juridice şi persoanelor fizice şi pot fi chemaţi cetăţeni apţi de muncă pentru prestări de servicii, în condiţiile prevăzute de lege.

În situaţiile prevăzute la alin. 1, prin hotărîre a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, agenţii economici a căror activitate este nemijlocit legată de asigurarea resurselor necesare apărării pot fi militarizaţi. Organizarea şi funcţionarea acestora se stabilesc prin hotărîre a Guvernului.

Potrivit Legii 346/2006, Privind Organizarea şi funcţionarea Ministerului Apărării, Art. 53, în cazul decretării stării de urgenţă, Ministerul Apărării poate angaja şi executa, la cerere, prin unităţile sale, prestări de servicii pentru persoane juridice sau pentru persoane fizice, în domeniile şi în condiţiile stabilite prin ordin al ministrului apărării.

(2) Structurile de forţe prestează servicii cu caracter obligatoriu prevăzute de lege. Tarifele aferente acestor servicii, inclusiv cele în regim de urgenţă, se stabilesc prin hotărâre a Guvernului.

Deci, STAREA DE URGENŢĂ este de competenţa CSAT. În Legea nr. 415, din 27 iunie 2002, privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, CAP. 2 Atribuţii, ART. 4: Consiliul Suprem de Apărare a Ţării are următoarele atribuţii: b) la solicitarea Preşedintelui României, analizează şi propune măsuri pentru: 1. instituirea stării de asediu sau a stării de urgenţă în întreaga ţară ori în unele localităţi. CSAT aprobă "7. planurile de acţiune la instituirea stării de asediu şi a stării de urgenţă".

Şi ca situaţia să fie şi mai stufoasă şi interpretabilă, Ordonanţa nr 1 /1999 "ORDONANŢĂ DE URGENŢĂ privind regimul stării de asediu şi regimul stării de urgenţă" defineşte termenii utilizaţi: " Art. 3. − Starea de urgenţă reprezintă ansamblul de măsuri cu caracter politic, economic, social şi de ordine publică, instituit în întreaga ţară sau în anumite zone ori în unele unităţi administrativ-teritoriale, în următoarele situaţii: a) existenţa unor ameninţări la adresa siguranţei naţionale sau democraţiei constituţionale, ceea ce face necesare apărarea instituţiilor statului de drept şi menţinerea sau restabilirea stării de legalitate (ceea ce nu a fost cazul în această iarnă!), b) iminenţa producerii ori producerea unor dezastre, ceea ce face necesare prevenirea, limitarea şi înlăturarea efectelor acestora (ceea ce, din fericire, nu a fost cazul!). Art. 4. − Pe durata stării de asediu şi a stării de urgenţă, proporţional cu gravitatea situaţiei ce a determinat instituirea acestora şi numai dacă este necesar, poate fi restrîns exerciţiul unor drepturi sau libertăţi fundamentale înscrise în Constituţie, cu acordul ministrului justiţiei. Art. 7. − (1) La instituirea stării de asediu sau a stării de urgenţă, unele atribuţii ale administraţiei publice centrale şi locale, legate de aplicarea dispoziţiilor art. 20 din prezenţa ordonanţă de urgenţă, trec în competenţa autorităţilor civile şi militare prevăzute în decretul de instituire a stării de asediu sau de urgenţă. Art. 8. − În exercitarea atribuţiilor ce le revin pe durata stării de asediu sau a stării de urgenţă, autorităţile militare emit ordonanţe militare care au putere de lege, cu respectarea dispoziţiilor art. 4 din prezenţa ordonanţă de urgenţă. Art. 10. − Starea de asediu sau starea de urgenţă se instituie de Preşedintele României prin decret, contrasemnat de primul-ministru şi publicat de îndată în Monitorul Oficial al României. Art. 11. − Decretul de instituire a stării de asediu sau a stării de urgenţă se aduce neîntîrziat la cunoştinţă populaţiei prin mijloacele de comunicare în masă, împreună cu măsurile urgenţe de aplicare, care intră imediat în vigoare. Decretul se difuzează pe posturile de radio şi de televiziune, în cel mult două ore de la semnare, şi este retransmis în mod repetat în primele 24 de ore de la instituirea stării de asediu sau de urgenţă. Art. 12. − În termen de cel mult 5 zile de la instituirea stării de asediu sau a stării de urgenţă, Preşedintele României solicită Parlamentului încuviinţarea măsurii adoptate.

Deşi pare că unele judeţe afectate de iarnă au nevoie de conducere militară, situaţiile de urgenţă sînt manageriate de SNMSU, a cărui existenţă este reglementată de Ordonanţa de urgenţă nr. 21/2004, privind Sistemul Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţă. Acest act normativ, la art.2, defineşte termenii utilizaţi în aceste zile de mass-media şi oamenii politici: " În sensul prezentei ordonanţe de urgenţă, termenii şi expresiile folosite au următorul înţeles:
a) situaţia de urgenţă – eveniment excepţional, cu caracter non-militar, care prin amploare şi intensitate ameninţă viaţa şi sănătatea populaţiei, mediul înconjurător, valorile materiale şi culturale importante, iar pentru restabilirea stării de normalitate sînt necesare adoptarea de măsuri şi acţiuni urgente, alocareade resurse suplimentare şi managementul unitar al forţelor şi mijloacelor implicate;
f) starea de alertă – se declară potrivit prezentei ordonanţe de urgenţă şi se referă la punerea de îndată în aplicare a planurilor de acţiuni şi măsuri de prevenire, avertizare a populaţiei, limitare şi înlăturare a consecinţelor situaţiei de urgenţă;
g) managementul situaţiei de urgenţă – ansamblul activităţilor desfăşurate şi procedurilor utilizate de factorii de decizie, instituţiile şi serviciile publice abilitate pentru identificarea şi monitorizarea surselor de risc, evaluarea informaţiilor şi analiza situaţiei, elaborarea de prognoze, stabilirea variantelor de acţiune şi implementarea acestora în scopul restabilirii situaţiei de normalitate;
h) monitorizarea situaţiei de urgenţă – proces de supraveghere necesar evaluării sistematice a dinamicii parametrilor situaţiei create, cunoaşterii tipului, amplorii şi intensităţii evenimentului, evoluţiei şi implicaţiilor sociale ale acestuia, precum şi a modului de îndeplinire a măsurilor dispuse pentru gestionarea situaţiei de urgenţă.

Şi tot o lege, 132 din 15 iulie 1997, privind rechiziţiile de bunuri şi prestările de servicii în interes public permite autorităţilor locale şi centrale, prin art.4 (d), să rechiziţioneze bunuri şi prestări servicii "în cazul prevenirii, localizării şi înlăturării unor dezastre, prin hotărîre a Guvernului sau prin ordine ale prefecţilor".

Deşi stufos, cadrul legislativ existent oferă primarilor, preşedinţilor de consilii judeţene şi prefecţilor, prin intermediul Comitetelor locale şi judeţene pentru Situaţii de Urgenţă, posibilitatea LEGALĂ să intervină "viguros" în vederea prevenirii, limitării şi înlăturării urmărilor situaţiilor excepţionale, fără să fie nevoie de intervenţia Ministerului Apărării, care, într-o ţară ce se pretinde a fi "tip NATO", gestul seamănă cu scoaterea militarilor la Canalul Dunăre-Marea Neagră. Sau, să fie vorba de capital de imagine pentru ministrul care NU ARE ATRIBUŢII LEGALE în gestionarea situaţiilor de urgenţă, spre deosebire de cel al Internelor? Din păcate, legile prezentate mai sus nu prevăd şi TRAGEREA LA RĂSPUNDERE PENALĂ a autorităţilor statului care au gestionat prost situaţiile de urgenţă, care au încheiat contracte pe bani publici cu firme ce ar fi trebuit, conform contractelor comerciale, să asigure degajarea căilor de acces spre localităţi. Nici o televiziune NU a luat în discuţie contractele PLĂTITE şi NEONORATE de milioane de euro pentru dezăpezire.

În concluzie, GRUPUL pentru SECURITATE ŞI DEMOCRAŢIE susţine ferm înfiinţarea unui Minister al Situaţilor de Urgenţă, care să gestioneze unitar şi ferm situaţiile excepţionale ce vor apare pe teritoriul naţional în următoarele perioade. De asemenea, GSD solicită simplificarea legislaţiei în vigoare şi unicizarea actelor normative, pentru o mai corectă înţelegere a lor de către autorităţile locale alese în funcţii de demnitate publică, chiar fără a fi absolvit vreo şcoală de administraţie.

STRATEGIA ŞI INCULTURA DE SECURITATE

Articol de Mario BALINT , analist de securitate


Poate părea paradoxal şi jignitor, dar incultura naţională de securitate reprezintă un factor de risc şi o vulnerabilitate la adresa securităţii naţionale. Statul român şi-a încălcat constant angajamentele luate la NATO şi UE de a aloca fonduri necesare promovării culturii de securitate, societatea civilă nu pare interesată de subiect, iar cetăţeanul, principalul beneficiar, este mai preocupat de preţul caltaboşului decît de a trage la răspundere Guvernul, să zicem, pentru încălcarea Strategiei de Securitate Naţională. În secolul nostru, SECURITATEA devine axul central pe care se fundamentează dezvoltarea economică şi, în consecinţă, bunăstarea socială. Astăzi, securitatea este un produs de consum, cu o piaţă proprie şi standarde de calitate specifice. La ora actuală, securitatea naţiunii este un concept definit prin lentilele deformatoare ale ideologiilor, mai mult sau mai puţin expirate, prezente în spaţiul politico-militar. Statul este principalul gestionar al securităţii naţiunii şi, deci, gradul său de implicare în mediul social este definitoriu din perspectiva securităţii. Încă de la înfiinţare, Asociaţia Română a Specialiştilor în Securitate şi-a propus să devină, un furnizor de resurse şi informaţii pentru profesioniştii din domeniul securităţii private şi pentru publicul larg.



Strategia de securitate este caracterizată de o logică paradoxală în contradicţie cu logica bunului simţ (Edward Luttwak, "Strategia: logica războiului şi a păcii", 2001, pag.69) şi este caracterizată de patru elemente: OBIECTIVELE ( ţinta), CONCEPTELE STRATEGICE (calea, cursul de acţiune), RESURSELE. Între acestea, se strecoară, perfid, RISC-ul (falia dintre obiective şi resurse). O strategie bună aşează cele patru elemente într-un echilibru relativ. Relaţiile civil-militare sînt componenta instituţională principală a politicii de securitate (Samuel P.Huntington, "Statul şi soldatul", 1957, pp.1-3), model care a fost propus ca model ideal în programele de asistenţă occidentală sub egida NATO, UE sau OSCE (Marian Zulean, "Politica de securitate naţională", 2007, p.50).



Cultura de securitate reprezintă totalitatea noţiunilor, ideilor şi informaţiilor de care dispun, la un moment dat, cetăţenii statului, referitoare la valorile, interesele şi necesităţile naţionale de securitate, dar şi modalitatea de dezvoltare a unor atitudini, motivaţii şi comportamente necesare apărării şi protecţiei personale, de grup şi statale faţă de vulnerabilităţi, factori de risc, ameninţări, stări de pericol sau agresiuni potenţiale, precum şi promovării lor în mediul intern şi internaţional de securitate. Educaţia de securitate este una preventivă şi de gestiune a noului mediu de securitate intern şi internaţional, precum si a tipurilor de ameninţări la adresa securităţii. Mai pe înţelesul tuturor: cultura de securitate a fiecăruia se realizează prin educaţia de securitate şi ajută fiecare individ, familie sau grup să se apere în faţa agresiunilor la care este supus din exterior, inclusiv din partea propriului stat. Persistenţa INculturii de securitate adînceşte anomia socială şi incapacitatea de a reacţiona pozitiv la nedreptăţile sau agresiunile la care fiecare individ este supus. Mass-media este un vector important de formare a culturii de securitate, dar din experienţa ultimilor ani, este principalul pol de rezistenţă la tentativele timide de promovare a educaţiei de securitate şi a politicilor de securitate ce ar trebui asumate de cetăţeni. Potrivit lui Ulrich Beck, trăim într-o societate a riscului( 1992), iar riscul zero nu există. Pornind de la această afirmaţie, Donald Snow (2007) defineşte riscul ca o ecuaţie: RISC = AMENINŢARE - CAPABILITATE.



Într-o democraţie, politica de securitate este transparentă şi amplu dezbătută, iar judecarea unei politici de securitate se face de către electorat, în timp ce viabilitatea unei strategii poate fi supusă atît scrutinului politicienilor, cît şi scrutinului public, prin referendum. Ce ne facem atunci cînd cultura de securitate lipseşte, iar electoratul nu este în măsură să emită păreri faţă de politica de securitate naţională? Dacă pe timp de război succesul unei politici naţionale de securitate îl reprezintă "cîştigarea războiului", pe timp de pace criteriul de bază este acela de estimare a modului de îndeplinire a obiectivelor strategice asumate (în campania electorală, eventual), pe baza unor COSTURI REZONABILE, definite de către POPULAŢIE! Strategia naţională de securitate, ca document de planificare strategică, încearcă să pună în acord obiectivele strategice stabilite de decidenţii politici, cu resursele disponibile şi să ofere cursul de acţiune (conceptul) pentru realizarea lor. În realitate, în România, Strategia Naţională de Securitate a fost mereu ignorată sau contrazisă, din motive politicianiste (Zulean, op.cit. p.51). Întrebare logică: care este scopul strategiei de securitate? Evident, acela de apropune un concept strategic, un plan de acţiune, CLAR ŞI EXPLICIT, pentru a explica modul de angajare a resurselor, în scopul îndeplinirii obiectivelor! Potrivit "Geneva Centre for Democratic Control of Armed Forces (2005, p.2), strategia de securitate naţională ar trebui să cuprindă 3 părţi: viziunea statului privind securitatea naţională, evaluarea ameninţărilor şi oportunităţilor prezente şi viitoare şi 3, sarcini şi misiuni pentru instituţii cu specificarea resurselor. În contextul actual al globalizării, definirea "interesului naţional" este extrem de dificil. Interesele naţionale sînt considerate acele provocări ce îngrijorează cetăţenii unei naţiuni, identificate de literatura de specialitate în trei tipuri: 1- interese vitale, de securitate fizică a cetăţenilor; 2- interese fundamentale, care pot afecta interesele vitale dacă nu sînt realizate şi 3- interese periferice. Evident, fezabilitatea strategiei naţionale depinde de resursele disponibile şi de capacitatea de a mobiliza acele resurse efectiv şi în mod eficient.



Lipsa educaţiei de securitate la nivel naţional se remarcă prin absenţa oricărei reacţii publice la încălcarea Strategiei de Securitate Naţională a României, adoptată de către Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, prin Hotărîrea nr. 62 din 17 aprilie 2006, şi care încă se află în vigoare. Potrivit acesteia, securitatea internă reprezintă ansamblul activităţilor de protecţie, pază şi apărare a locuitorilor, comunităţilor umane, infrastructurii şi proprietăţii împotriva ameninţărilor asimetrice de factură militară sau non-militară, precum şi a celor generate de factori geo-fizici, meteo-climatici ori alţi factori naturali sau umani care pun în pericol viaţa, libertăţile, bunurile şi activităţile oamenilor şi ale colectivităţilor, infrastructura şi activităţile economico-sociale, precum şi alte valori, la un nivel de intensitate şi amploare mult diferit de starea obişnuită.



Securitatea internă priveşte, deopotrivă, siguranţa cetăţeanului şi securitatea publică, securitatea frontierelor, a energiei, a transporturilor şi a sistemelor de aprovizionare cu resurse vitale, precum şi protecţia infrastructurii critice. Ea include, din punct de vedere structural, securitatea societală şi asigurarea stării de legalitate, contracararea terorismului şi a criminalităţii organizate, securitatea activităţilor financiar-bancare, a sistemelor informatice şi a celor de comunicaţii, protecţia împotriva dezastrelor şi protecţia mediului. Pentru asigurarea capacităţii de acţiune în orice situaţie, este necesară implementarea unui sistem naţional integrat de management al crizelor, ce va articula, într-o reţea modernă şi funcţională, toate structurile – civile şi militare, din administraţia centrală şi locală – cu atribuţii în acest domeniu şi va asigura coordonarea eficientă a resurselor umane, materiale, financiare şi de altă natură folosite pentru prevenirea pericolelor, controlul şi înlăturarea manifestărilor negative, lichidarea consecinţelor şi restabilirea sau reconstrucţia stării de normalitate. Acest sistem va urmări asigurarea unui nivel optim de pregătire şi planificare operaţională şi funcţională a tuturor structurilor cu responsabilităţi în domeniu, pentru gestionarea întregului spectru al crizelor din domeniul securităţii.



Buna guvernare(ce făcea referire la Guvernarea Tăriceanu!, dar extrem de actuală) constituie o condiţie esenţială a securităţii şi prosperităţii, instrumentul prin care democraţia trece din planul conceptelor şi al teoriilor, în planul vieţii reale. Ea este unitatea de măsură cumulativă prin care viaţa socială validează rezultatul alegerilor democratice, probează realismul programelor şi capacitatea forţelor politice de a-şi îndeplini promisiunile, cu stricta respectare a standardelor democratice. Buna guvernare evaluează succesul măsurilor de combatere a insecurităţii, inechităţii şi sărăciei şi stabileşte corecţiile necesare. Eficienţa administraţiei publice constituie o condiţie esenţială pentru asigurarea securităţii şi prosperităţii cetăţenilor României.



O direcţie prioritară de acţiune pentru realizarea obiectivelor prezentei strategii o reprezintă necesitatea declanşării unui amplu proces de dezvoltare, modernizare şi asigurare a protecţiei infrastructurii critice, a elementelor vitale ce vizează pregătirea instituţiilor, societăţii, economiei şi teritoriului naţional pentru a face faţă riscurilor şi ameninţărilor la adresa securităţii. Domeniile de interes major privesc în mod deosebit: infrastructura de transport – în mod deosebit, construcţia de autostrăzi şi modernizarea rapidă a infrastructurii feroviare – şi reţeaua de management a traficului; infrastructura energetică; infrastructura de comunicaţii; managementul potenţialului hidrografic şi protecţia împotriva inundaţiilor; restructurarea sistemului bazelor militare, identificarea domeniilor de risc, elaborarea hărţilor cuprinzând riscurile probabile şi dezvoltarea întro concepţie nouă a infrastructurii, pentru apărarea populaţiei de pericolele unor calamităţi naturale, dezastre şi accidente ecologice. Inutil să precizez că de la publicarea acestei strategii, România a rămas cu puţin peste 300 de km de autostradă, iar viteza medie de deplasare pe calea ferată este de 27 km/h la marfă şi 45 la persoane!



Ca orice strategie, RESURSA este esenţială. "Principala resursă pentru îndeplinirea acestui program o reprezintă voinţa politică a forţelor cărora poporul le-a încredinţat responsabilitatea guvernării şi legătura acestora cu poporul, cu oamenii care şi-au pus speranţele în acest program. Realizarea obiectivelor strategiei securităţii naţionale implică un efort major de conştientizare a acestei răspunderi şi a nevoii de consolidare a bazei politice şi civice a guvernării, precum şi cerinţa apelului la judecata poporului şi la angajarea sa conştientă în realizarea programului". Cetăţeanul român este, însă, principalul beneficiar al politicii de securitate şi, deci, are dreptul şi datoria de a contribui activ la construcţia ei cotidiană. Cetăţeanul, depozitarul legitim al drepturilor şi libertăţilor fundamentale pe care se întemeiază statul democratic, are – potrivit Constituţiei – în materie de securitate naţională, drepturi inalienabile dar şi obligaţii proprii, asumate conştient. De aceea, cetăţenii trebuie să-şi dezvolte un comportament participativ şi responsabil, educaţia civică fiind calea cea mai potrivită pentru armonizarea acestor drepturi şi obligaţii ce conferă adevărata substanţă a patriotismului civic autentic şi profund.



Ignorarea sau eludarea strategiei naţionale de securitate din motive politicianisme se constituie ca un factor de risc la adresa securităţii europene. Strategia Europeană de Securitate a fost adoptată de Consiliul Justiţiei şi Afaceri Interne cu ocazia reuniunii din 25 şi 26 februarie 2010, a fost aprobată de Consiliul European din 25 şi 26 martie 2010. În decembrie 2003, Uniunea Europeană a adoptat strategia europeană de securitate, care se referă la dimensiunea externă a securităţii Europei. În februarie 2010, în timpul Preşedinţiei semestriale spaniole, Consiliul a completat-o adoptînd strategia de securitate internă. Această strategie a fost aprobată de Consiliul European din 25 şi 26 martie 2010.



Pentru cetăţenii Uniunii Europene, securitatea constituie una dintre priorităţile majore. Principalele riscuri şi ameninţări infracţionale cu care se confruntă în prezent Europa, şi anume terorismul, formele grave de criminalitate, criminalitatea organizată, traficul de droguri, criminalitatea informatică, traficul de fiinţe umane, exploatarea sexuală a minorilor şi pornografia infantilă, infracţionalitatea economică şi corupţia, traficul de armament şi criminalitatea transfrontalieră, se adaptează extrem de rapid la schimbările ştiinţifice şi tehnologice, în încercarea lor de a exploata în mod ilegal şi de a submina valorile şi prosperitatea societăţilor noastre deschise. Astfel, este vital ca Strategia de securitate internă să se poată adapta atît la nevoile cetăţenilor, cît şi la provocările inerente caracterului dinamic şi global al secolului XXI. Conceptul de securitate internă trebuie înţeles ca un concept vast şi cuprinzător, care acoperă mai multe sectoare, pentru a aborda aceste ameninţări majore precum şi alte ameninţări cu un impact direct asupra vieţii, siguranţei şi bunăstării cetăţenilor, inclusiv dezastrele naturale şi cele provocate de om, precum incendiile forestiere, cutremurele, inundaţiile şi furtunile. Pentru a face faţă acestor fenomene, statele membre ale UE dispun de propriile politici şi strategii naţionale de securitate. Rămîne ca ele să fie şi aplicate, iar analiza evoluţiilor viitoare să fie completată şi adaptată în permanenţă.



În Strategia Europeană de Securitate sînt stabilite 10 orientări pentru acţiune în vederea garantării securităţii interne a UE în următorii ani:

1- O abordare vastă şi globală a securităţii interne;

2- Asigurarea supravegherii democratice şi judiciare efective a activităţilor de securitate;

3- Prevenire şi anticipare: o abordare proactivă şi fondată pe informaţii. Acest punct mi se pare deosebit de important! Printre principalele obiective ale Strategiei de securitate internă a UE se numără prevenirea şi anticiparea infracţiunilor, precum şi a dezastrelor naturale şi a celor provocate de om şi atenuarea impactului lor potenţial. Recomandarea experţilor UE în materie de securitate este cît se poate de clară: politicile de securitate, în special cele de prevenire, trebuie să adopte o abordare vastă, care să implice nu numai serviciile de aplicare a legii, ci şi instituţiile şi specialiştii de la nivel naţional şi local. Prin urmare, ar trebui să se vizeze cooperarea cu alte sectoare, precum şcolile, universităţile şi alte instituţii de învăţămînt, pentru a se preveni situaţia în care tinerii devin infractori. Organizaţiile societăţii civile pot juca de asemenea un rol în desfăşurarea campaniilor de sensibilizare a populaţiei. Obiectivul acţiunii UE în domeniul protecţiei civile trebuie să fie reducerea vulnerabilităţii în faţa dezastrelor prin elaborarea unei abordări strategice de anticipare şi de prevenire a dezastrelor şi prin continuarea îmbunătăţirii nivelului de pregătire şi de reacţie, cu respectarea competenţelor naţionale. Ar trebui elaborate orientări privind metodele de cartografiere a pericolelor şi a riscurilor, evaluări şi analize, precum şi o prezentare de ansamblu a riscurilor naturale şi a celor provocate de om pe care UE le-ar putea înfrunta în viitor. Această analiză de risc la nivelul UE ar trebui să constituie o bază pentru iniţiative de cooperare între state membre care împărtăşesc aceleaşi riscuri şi UE în domeniul protecţiei civile şi al planificării capacităţilor. Trebuie identificate noi riscuri şi ameninţări, precum penuria de energie, panele din domeniul TIC şi pandemiile. Capacitatea cetăţenilor, precum şi a sectorului public şi privat, de a face faţă efectelor dezastrelor trebuie incluse în politicile de prevenire.

4- Elaborarea unui model global pentru schimbul de informaţii;

5- Cooperarea operaţională;

6- Cooperarea judiciară în materie penală;

7- Gestionarea integrată a frontierelor;

8- Un angajament în favoarea inovării şi a formării;

9- Dimensiunea externă a securităţii interne/cooperarea cu ţările terţe; Şi la acest punct aş vrea să intru în detalii: cooperarea internaţională a UE şi a statelor sale membre, atît la nivel bilateral, cît şi la nivel multilateral, este esenţială pentru a se garanta securitatea şi a se proteja drepturile cetăţenilor noştri şi pentru a se promova securitatea şi respectarea drepturilor în străinătate. În politicile UE cu privire la ţările terţe, securitatea trebuie să constituie un factor-cheie. Va trebui acordată o atenţie deosebită „statelor fragile şi eşuate” pentru ca acestea să nu devină cuiburi ale criminalităţii organizate sau ale terorismului. În acest context, Strategia de securitate internă completează în mod indispensabil Strategia europeană de securitate, elaborată în 2003 în cadrul politicii europene de securitate şi apărare.

10- Flexibilitatea în vederea adaptării la dificultăţile viitoare.



În concluzie: Strategia Naţională de Securitate a României este parte integrantă din Strategia Europeană de Securitate. Eludarea ei, din motive pur politicianiste, reprezintă o vulnerabilitate şi o breşă de securitate în cadrul Strategiei Europene. Absenţa unei culturi de securitate la nivelul cetăţenilor favorizează derapajele decidentului politic în procesul de implementare a strategiei naţionale. Educaţia de securitate şi siguranţă la nivelul cetăţeanului, atît din mediul urban, dar şi din cel rural, se impune ca o necesitate de grad "zero" în vederea garantării securităţii interne a României şi a Uniunii Europene în următorii ani.